OBECALP

„Odihna este foarte importantă în SM. De ce nu dormi?” m-a întrebat specialistul.

„Pentru că... nu ştiu sigur...” spun eu minţind cu neruşinare, ştiind perfect că grijile nu mă lasă să dorm.

„Iţi dau trimitere la psiholog!”

Ajung şi la psiholog. 

„Ai încercat să iei ceva ca să dormi?”

„Melatonină”. Nu o pastiluţă sau două, ci o liniuţă (da, e cu bătaie lungă). Şi a reuşit să mă adoarmă, până când mă trezeam în toiul nopţii şi gândeam iar multe chestii, deodată.

„Eu recomand pastiluţele din plante.”

„... ... ...”

„Ele funcţionează dacă te gandeşti că funcţionează.”

„Adică, sunt PLACEBO?”

„Da! Dacă le iei fără să crezi, n-o să dormi. Trebuie să te gândeşti că o să dormi dacă le iei.”

Preţul unei cutii de pastiluţe de-astea din plante care funcţionează prin credinţă este mult mai mare decât al hormonului ăla sintetic care poate fi cumpărat fără reţetă şi care mi-a demonstrat mie (sceptică prin natura meseriei) că funcţionează.

Daca un „remediu” funcţionează doar pentru că tu crezi că funcţionează, remediul tratează o boală adevarată sau una pe care crezi că o ai (imaginară)?

SNOBI-SM (pamflet)

LA MULŢI ANI!

2016 se anunţă un an la fel de plin de dezamăgiri, de stres, de frustrări, ca şi cei anteriori. Măcar avem exerciţiul lipsei de speranţă.

Ştiţi deja că autorităţile nu vă vor binele, iar minciunile sfruntate le vin mănuşă.

Încă am SM, dacă era vreun cititor în buruieni care se gândea că cicatricile dispar miraculos. 

Din păcate, prea des mi-a fost dat să observ sabotori ai pacienţilor, ce mint cu privire la minuni de-astea.

Din categoria „viaţa mea e minunată, iar a ta oricum nu contează” m-am inspirat pentru următorul pamflet:

  

Sunt o prinţesă care se uită cu ochi mari de picaciu pe pereţi jumătate de zi.

SM a dat sens vieţii mele: dacă acum un an nu aveam motive să îmi fac al 7-lea blog pe care să-l abandonez, acum am avut şi eu nişte nevrită optică.

Şi am devenit specialist autointitulat la toate (cea mai importantă e aprobarea mea!).

Ah, să scriu degeaba... Tot ce mi-am dorit toată viaţa...

Tratamentul mi-a fost oferit pe tavă, că doar sunt fatah lui tatah, nu ca alţii, să aştept la coadă, în ordine – eu fac ordinea!. Cine nu-l are pe tati, să-şi cumpere! Am optat pentru injecţii zilnice, ca să pot să-mi plâng mai mult de milă pe blog.
Chiar nu ştiu biologie sau chimie, mi se împleticeşte limba dacă văd cuvinte mai lungi de 10 litere (ex. leuconevraxita, demielinizare, metilprednisolon, dizabilitate, discriminare), dar tot sunt tupeistă şi dau sfaturi de nutriţie şi metabolism, pentru că mi-au spus părinţii mei că eu am dreptul la orice, ca o adevarată prinţesă. De fapt, mi-au luat şi o coroană de haur cu care să mă plimb prin casă. Să ştie vecinii care mă vede de la geam, să se înciudeze.

Ce fac eu toată ziua? Păi, mă trezesc pe la 10 dimi. După ce casc superficial, ca orice prinţesă, mă apuc să-mi anunţ fanii şi urmăritorii Fb că m-am trezit şi că mă gândesc la ei. Vă pup, fraierilor care nu-l aveţi pe tati ca tată.

Apoi, găsesc la repezeală 3 articole ingliş pe ideea care mi-a venit cât eram la toaletă, pe vas tron, iau fragmente de text din ele, le scriu ca din gura mea (normal!) şi clipesc din gene. Am făcut o treabă aşa de bună!

Cel mai dificil mi-a fost să filtrez comentariile critice, care sesizau că nu aveam ce căuta înaintea bolnavilor din 2010 pe lista DMT, dar am decis să le şterg, pentru că mă incomodau.

Pulitzer pentru blogging, here I come!