HÂRŢOGARI

Ca să rămânem în tema şcolii, azi abordăm problemele întâmpinate de oamenii normali, cu viaţă normală, care nu au timp să facă naveta serviciu – instituţia cu care au ceva de împărţit – serviciu – instituţia cu care au ceva de împărţit – serviciu şamd.

Trăim într-o ţară în care ceea ce contează cel mai mult e să se facă foarte multe hârtii. Nu contează de ce, important e să ajuţi secretarele să-şi justifice rolul de hârţogare.

Interesant e că atunci când ai de ridicat o hârtie importantă care să ateste o competenţă dobândită, nu poate fi ridicată pentru că, nu-i aşa?, nu ai adus toate actele (deşi nu scria nicăieri şi de alea pe care ţi le enumeră fix în ultimul moment).

Şi-apoi, s-a pierdut unul dintre ele (moment în care simţi că faci AVC de la hipertensiunea nou declanşată şi vrei să le strici jucăriile înşirate cu grijă pe biroul cu dosare depozitate până la un metru înălţime).

După ce te duci să scoţi duplicat după hârţoaga pierdută, te anunţă, zâmbind de fericire, că era în dosar, doar că nu s-au uitat cum trebuie.

Dar, supriză!, când crezi că ai terminat, dai de unii care îţi spun – ghici ce? – că îţi trebuie alte hârtii. Şi până le iei şi pe alea, îţi sunt rătăcite celălalte hârtii.

Asta în timp ce în lumea cu acces mai prost la internet decât noi, hârtiile se depun on-line, iar ceea ce trebuie dus personal, se duce şi se lasă fără miauneli că „azi nu e program de lucru cu publicul – veniţi altă dată”. 

PS: marea cardizare a CNAS nu a însemnat că nu mai avem nevoie de hârtii; adică, ce ne făceam dacă nu trebuia să ducem şi grija acelei fituici, dat fiind că TOTUL se scrie pe card?