RMN ... sau Rezonanţă Magnetică Nucleară, ... sau Imagistică prin Rezonanţă Magnetică (IRM)

RMN este o metodă de investigaţie radiologică, utilizată şi în scop de diagnostic medical. Foloseşte câmpuri magnetice şi unde radio, dar nu şi radiaţii ionizante (raze X), pentru a obţine imagini.

Leziunile de SM se produc prin atacul celulelor imunitare asupra mielinei. Mielina, odată deteriorată, este îndepărtată de alte celule, iar în urma ei rămâne un gol. Golul respectiv se umple cu cea mai ieftină, dar rezistentă proteină pe care organismul o poate produce – colagenul. 

Din bucătărie: colagenul ajută piftia să se întărească.

Ce e piftia? Colagen cu apă. 

Ce sunt sclerozele? Cicatrici! Adică, colagen cu apă (proporţii diferite, totuşi).

Oricum, să nu uităm că mielina este o grăsime (cam ca untura; avem şi apă acolo, dar puţină), iar cicatricile sunt formate majoritar din colagen (şi apă).

Apa (H₂O) este formată dintr-un atom de oxigen, cu doi atomi de hidrogen. Hidrogenul, cel mai simplu element chimic, are doar un electron (e^-) şi un singur proton (H⁺). Atomii sunt liberi să se agite brownian (adică, fără vreo organizare anume, dar să nu intrăm prea mult în detalii chimice).

De aceea, un câmp magnetic le impune acestor atomi să se alinieze, să stea ordonaţi, în şir indian, în leziune (comparaţie exagerată: cum un magnet atrage toate boldurile de pe masă). Perpendicular pe şirurile indiene de atomi, se emite o undă radio, care va modifica puţin poziţia acestora. Când unda radio este oprită, şirurile indiene îşi revin mai repede sau mai încet, într-un timp proporţional cu conţinutul în protoni de hidrogen (apă) al fiecărei structuri.

Cum leziunile au mai multă apă decât mielina sănătoasă, apar punctele albe, ce nu atestă decât procese demielinizante. 

RMN-ul poate să arate multe leziuni, sau poate să „nu le vadă”, pentru că unele leziuni sunt mici de tot, însă pot să provoace mari simptome.

Celulele imunitare (leucocitele) „călătoresc” în organism prin sânge, şi ajung peste tot de la inimă la patul unghiei prin vasele de sânge. Când ele atacă creierul, rup efectiv bariera mecanică pe care creierul şi-a creat-o în jur (bariera hemato-encefalică, brain-blood barrier, BBB).

Printr-un RMN simplu se poate ca atacurile să nu se observe aşa uşor, însă substanţele de contrast se pot „strecura” în leziune, arătând că în zona respectivă ceva nu e în regulă. Dacă o leziune captează substanţa de contrast, înseamnă că atacul este încă în desfăşurare sau de-abia s-a încheiat, iar organismul n-a avut încă timp să sclerozeze nimic. Însă răul a fost făcut.

DECI CE SE ÎNTAMPLĂ ACOLO? PATOGENEZA

Sistemul imun supărat pe creier face ravagii aleatorii în SNC.

Celulele imunitare atacă celulele producătoare de mielină pentru a le distruge. Cum mielina nu poate exista liberă între axoni, şi ea este eliminată.

Deoarece organismul nu suportă prezenţa unor lacune în organe, umple la repezează spaţiile goale cu cel mai uşor de fabricat material – ţesut cicatricial (scleroze).

Mai ţii minte cum ai dobândit cicatricea aia din genunchi? Ai căzut rău de tot de pe bicicletă sau cu rolele.

Sau cum tăietura pe care chirurgul a făcut-o când te-ai operat şi încă se vede sub forma unei linii albe? 

Ştii cum doctorul i-a spus rudei tale cu hepatită C sau B că face ciroză (fibroză)? Virusurile omoară celulele nobile, şi în locul lor apare acest ţesut sclerozant.  

Pe măsură ce sistemul imun atacă noi porţiuni ale sistemului nevos central, apar din ce în ce mai multe leziuni sclerozate, fiecare cu manifestarea sa specifică. Câteodată, acest atac vizează porţiuni care fac legături importante. Alteori, chiar dacă axonii sunt degradaţi, cei din jur reuşesc să preia din sarcini.

Din acest motiv, nimeni nu poate prevedea o anumită evoluţie, si nici ceea ce simte bolnavul.