GLUTENIŞTII (I). CE VOR EI?

– Citesc despre unii care cred că sursa tuturor relelor e pâinea. 

– Aaa, glutenişti... 

– Cum de-ai auzit de ei? 

– Nu e o chestie nouă. Bine, la noi e relativ nouă.

GLUTEN-FREE e concept american.

Da, ăia care mănâncă semi-preparate şi congelate gata de microunde şi halit.

GLUTEN-FREE e o scuză bună.

Ştiu că unii pacienţi sunt revoltaţi că există şi oameni sănătoşi, care nu au vreo boală, şi neînţelegători. Sunt răi şi aroganţi, chiar nesimţiţi, lipsiţi de compasiune, ce încearcă să-şi bată joc de afecţiunea bolnavului doar pentru a nu fi nevoiţi să aibe o atitudine civilizată (?). E... mai uşor să dai vina pe bolnav decât să recunoşti că, câteodată, se întâmplă şi lucruri neplăcute, neprevăzute.

Poate din această cauză, unii bolnavi (încurajaţi de industria de consum, mai ales alimentară şi de suplimente alimentare) se încăpăţânează să demonstreze că nimeni nu poate fi perfect sanătos. Că ceva ne vine de hac în final, e clar. Nimeni nu moare de sănătate. Însă, în încercarea lor de a arăta că şi sănătoşii pot suferi de boli obscure, mici şi ascunse, lovesc în ceilalţi bolnavi, bagatelizând „boala la modă”.

Mai mult, vracii se apucă şi concep legături de necontestat între boala anului şi afecţiunile cronice, scăzând şi mai mult importanţa reală a bolii în cauză.

APOSTOLII GLUTEN-FREE

Aşadar, avem categoria de glutenişti ipohondri. Au citit şi ei că glutenul e rău, deci se conformează. Nu prea ştiu ei ce şi cum, însă clar e mai bine fără. Acum, ei se pot simţi mai bine fără gluten din mai multe cauze:

• chiar le face rău glutenul, fiind alergici;
• le prieşte dieta fără exces de carbohidraţi (pâine, paste, pizza);
• le făcea rău drojdia din aluat (nemâncând pâine, evită şi drojdia).

Cei care până ieri haleau 3 pâini pe zi, azi doar ciupesc nişte felii. Cică le e mai bine aşa (Bravo!).

Cei cu boli variate regăsesc „dieta minune” şi nu se pot abţine să dea vina (să urle în gura mare) pe gluten pentru „halul” în care au ajuns ei azi.

IPOHONDRÍE, ipohondrii, s. f. Stare psihică morbidă,caracterizată prin neliniște continuă, teamă și preocupare obsesivă de starea sănătății proprii; idee fixă a cuiva care crede că suferă de oboală pe care în realitate nu o are. [Var.: ipocondríe s. f.] – Din fr.hypocondrie.

Însă, în spatele noului baubau, se ascund mega-industrii de GLUTEN-FREE: pâine, dulciuri, paste, biscuiţi, sosuri (dap, conţin făină ca să aibe structură).

Şi, să nu uităm vracii, care au reţete magice, scheme terapeutice complexe, taxează dublu gluteniştii şi fac şi ei un ban cinstit (Oare? CINSTÍT, -Ă, cinstiți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial)Care este de bună-credință; onest, corect; care nu înșală. 2. Virtuos, fidel,cast. 3. (Înv.) Vrednic de respect; stimat, onorat)

E interesant cum dintr-o intoleranţă (auto-diagnosticată) se ajunge la propagarea unei idei. Deja ţine de aspecte sociologice şi psihologice, nicidecum medicale.

Va urma chimia baubaului, glutenul.

PS: asta înseamnă că postul următor va fi dublu baubau: glutenul şi chimie (Bârrr!!!).

PANACEUL LDN

Later edit:

Individuals who are normally resistant to consuming mainstream pharmaceuticals are nonetheless often willing to trial LDN. Patient affinity for LDN may be driven somewhat by the “low-dose” preface, which can be agreeable to individuals who have experienced negative side effects from other medications. Clinicians prescribing LDN should be aware that many patients will come into the treatment with considerable expectations which could drive placebo effects. Patients may even approach a clinician with a specific request to be prescribed LDN.

Drogurile opioide (morfina, metadona, hidrocodona, oxicodona), deopotrivă şi analgezice (de-alea de iau durerea cu mâna), se leagă la receptorii pentru endorfină din creier, receptorii care recepţionează durerea. Ei bine, când receptorii de durere sunt ocupaţi de aceste substanţe, nu se mai percepe durerea FIZICĂ (nu „spirituală”) la fel.

Naltrexona intră în competiţie cu drogurile astea (adică, se bucură să ajungă prima la receptor) şi îl ocupă (stă în braţe la receptor). DAR nu îl activează.

Aşadar, un dependent de opioide tratat cu naltrexonă se poate droga cu favoritele lui: drogurile în cauză nu se vor mai lega dereceptorii neuronilor (că acolo tronează naltrexona) şi nu îi vor mai induce drogatului senzaţia de „bine”care îl făcea să tot consume. Aşa se dezvaţă de droguri şi termină cu adicţia.Şi fără senzaţii neplăcute de sevraj (cică).

Pe acelaşi mecanism, despre LDN (Low Dose of Naltrexone = doze mici de naltrexonă) s-a emis IPOTEZA (că doar atât e) că, luat seara, forţează organismul să producă mai multe endorfine, şi dimineaţa LDN părăseşte receptorii, iar tu eşti high pe endorfine naturale.

Organismele vii nu sunt niciodată echilibrate!În biologie, echilibrul înseamnă moarte. Dacă nu mai au pentru ce să se lupte, ce să modifice, tot felul de mecanisme de manipulat, celulele mor.

Organismul are el foarte multe celule şi substanţe importante, printre care şi aceste endorfine. Care reprezintă „strigăte” ale neuronilor între ei – aşa comunică pentru a lucra şi a pune umărul la avansul societăţii organismului (că nu vor să moară nici neuronii).

Neuronii lucrează în serie: primul îi dă semnal lui nr. 2, care îi spune lui 3 (şamd) până la X, care dă înapoi semnal primului să se potolească, că a înţeles, a făcut ceea ce trebuia şi să nu-i mai urle cu endorfine (feedback negativ).

Bun, când blochezi activitatea intermediară (de la nr. 2 la nr. 7, să zicem), primul secretă iniţial endorfine ca de obicei şi, în mod normal, e oprit de alt semnal de la X. Doar că primul secretă, şi nu mai primeşte mesajul să se oprească. Endorfinele se acumulează şi nu sunt folosite/epuizate. X nu primeşte nici un semnal şi şomează. După ce dispare LDN (spre dimineaţă), neuronii de la 2 la X încep să lucreze, doar că primesc enorm de multe endorfine.

Acum, că sistemul imun ar fi sensibil la endorfine n-am auzit.
Sportul şi ciocolata cresc secreţia de endorfine. Şi, totuşi, n-am auzit ca sportivii de performanţă (care au endorfine în ei) cu SM să se „vindece”; nici măcar progresia bolii nu e ameliorată.Endorfinele sintetizate din plăcerea degustării ciocolatei putem să le testăm şi noi.

Acum, ceea ce speculează foarte mulţi e chiar propria ignoranţă: bolile autoimune nu înseamnă sistem imun slab sau puternic, ele înseamnă sistem imun prost educat.

Eu nu am nevoie de creşterea imunităţii, ca sistemul meu imunitar e prost şi o să-mi dea în cap literalmente. Dar nu am nevoie de imunosupresie, că sistemul meu imunitar e prost şi îmi va ataca, în principal, creierul, lăsându-mă pradă microbilor ubicvitari (de-ăia nepericuloşi în mod normal).

Desigur, beneficiile majore în tratament îl au supresoarele, că îl moleşesc şi nu mai are prostul forţă.

Sistemul imunitar funcţionează pe bază de simţiri (feeling-uri) şi poze. Unele celule simt că ceva e rău şi îi dau în cap fără să întrebe, apoi vin alte celule care se uită bine la (resturile) posibiliul „infractor”, îi memorează trăsăturile şi data viitoare ştie toată lumea pe cine să omoare.

Pe ideea asta funcţionează vaccinurile. Mai nou, nu se administrează materialul genetic al microbilor, ci doar „aspectul” (proteinele de pe afară), pentru ca sistemul imun să aibe doar memoria aspectului infractorului.

Deci, autoimunitatea e foarte complicată. Un sistem imun educat să distrugă o structură poate fi cu greu dezvăţat de aşa ceva – asta va fi UNA din cheile vindecării în viitor. Oricum, nu cu o moleculă prostim/dezvăţăm/reeducăm un sistem.

OK!

LDN se pretează bine în SIDA, cancer, Parkinson, SLA, BPOC, (bineînţeles) autism... Chiar în toate???

SIDA = sindromul imunodeficienţei dobândite, care nu e obligatoriu să fie cauzată de infecţia cu HIV. Şi cei cu transplant pot face SIDA. Da, şi SMiştii trataţi cu imunosupresoare pot face SIDA, doar că e reversibilă.

Cancer = atât de variat, încât e imposibil să ai un medicament bun la toate tipurile de cancer.

Parkinson = afectarea neuronilor motori, care emit semnale intermitent, şi dau tremuriciul specific. Şi altele mai nasoale. 

Dar au uitat Alzheimerul, care tot prin acumulare de (alte) substanţe funcţionează?

BPOC (BronhoPneumopatia Obstructivă Cronică) = cauza principală este fumul de ţigară, poluarea cu particule rezultate din arderile din casă (sobe), deci e strict boală cauzată de condiţiile de trai.

În SM, nu s-a constatat progresia bolii la SMPP (primar progresiv) timp de 6 luni (= 180 zile = 26 săptămâni). Chiar dacă erau optimişti, nu au revenit cu date pe timpi mai îndelungaţi.

Şi alt studiu pozitiv făcut în doar 8 săptămâni (vreo 60 zile!!!)!

Şi eu am avut perioade minunate de câte 8 luni, în care am băut doar cafea la micul dejun. Spre deosebire de alţii, eu pun îngheţată de vanilie în cafea, ca s-o răcesc. Leacul meu e: frappe home-made!

Unele efecte adverse majore:

• dureri abdominale ATROCE;
• icter (probabil hepatotoxicitate gravă);
• urină colorată brun (de la icter);

Unele efecte adverse minore:

• diaree/constipaţie (întotdeauna e de bun augur să ai scaun anormal);
• dureri de cap (mmm... să fii cu capul de două ori);
• dureri musculare sau articulare (după frisoane date de pseudo-sevraj?);
• dureri abdominale mai blânde (iupiii, nu sunt ATROCE);
• greaţă sau vomă (pseudo-sevraj?);
• nervozitate sau tulburarea somnului (pseudo-sevraj?).

Hmm... are reacţii adverse pentru că e un medicament puternic, utilizat în dezvăţarea drogaţilor!

  

Is Low Dose Naltrexone Stimulating Inflammation?

Is LDN right for you?

The comments and posts you are reading saying how good they feel is because their immune status matches how LDN supports their imbalanced cytokines and chemokines. LDN works only for those with the correct immune status that Naltrexone or Naloxone supports.

If you do not match that cytokine or chemokine profile. LDN will only increase the damage and further disrupt your body’s ability to control the immune system. If you are using LDN and not satisfied with the way you are feeling. It is probably not right for you.

LDN stimulează inflamaţia? 

E LDN potrivit pentru tine? 

Comentariile favorabile pe care le citeşti se datorează potrivirii dintre citokinele şi chemokinele pacienţilor şi reglările pe care LDN le face în organismul lor. LDN funcţionează pentru că pacienţii ăia au un sistem imun corect pentru Naltrexonă sau Naloxonă.

Dacă nu ţi se potriveşte profilul citokinelor sau chemokinelor, LDN doar va spori leziunile şi va împiedica organismul să controleze sistemul imunitar. Dacă foloseşti LDN şi nu te simţi bine, nu ţi se potriveşte.

De ce se simt mai bine unii care au încercat LDN? Poate excesul de endorfine îi face fericiţi prin secreţia de dopamină. Şi când nu mai ai senzaţia sufocantă că maine te sfârşeşti, poate că mintea cucereşte corpul (mind over matter). Poate că ei sunt deprimaţi şi de-asta nu ies din casă.

Dar din acelaşi motiv, la cei la care boala nu are şi componentă psihologică (aia bolnavi doar cu corpul), LDN nu are efecte miraculoase. EXCEPTÂND durerile cauzate de leziuni.

Fibromyalgia – Naltrexone Mediocre Results

http://multiple-sclerosis-research.blogspot.com/2014/07/low-dose-naltrexone-for-treatment-of.html 

http://multiple-sclerosis-research.blogspot.com/2011/05/ldn-of-low-dose-naltrexone.html

Start Rheumatoid Arthritis Treatment at EarliestPossible: Avoid the Same Mistake I Had Once Made

ŞTIAI CĂ POŢI FACE DOAR O INJECŢIE LA 2 SĂPTĂMÂNI?!?

Nu e o noutate că există tratament cu interferon ce se administrează subcutanat o dată la 7 zile.

Vorbesc, desigur, de gamma-interferonul utilizat în tratamentul hepatitei C (care nu dă cele mai bune rezultate, dar din cauză că virusul este rezistent – nu că forma asta de interferon ar fi ineficientă).

Adăugarea unei molecule de PoliEtilenGlicol (proces denumit PEGilare) la unele structuri de interes terapeutic (adesea, peptide, proteine şi anticorpi) poate îmbunăţi siguranţa şi eficienţa administrării. PEGilarea creşte durata de circulaţie în sânge şi diminuează imunogenicitatea (reacţiile pseudo-gripale), prin camuflarea structurilor în cauză faţă de sistemul imun.

Revenind la SM...

Ştim deja că sunt câteva molecule aprobate pentru imunomodulare (β-interferonii). Problema este că cei cu administrare subcutanată trebuie „injectaţi” des: la 2 zile sau de 3 ori pe săptămână. Deci, 6 sau 7 injecţii făcute în decursul a două săptămâni. Adică, 216 sau 252 injecţii pe an.

Vânătăi, sindroame febrile, mult paracetamol...Vacanţele? O spaimă cu transportul, alta cu menţinutul la frigider.

Nu e de mirare că mulţi pacienţi sar peste unele injecţii. Adică, au aderenţă (complianţă) mai scăzută la tratament. Asta înseamnă că nu se ţin de tratament corespunzător, iar ăsta este un motiv important pentru care ele nu funcţionează (se fac pusee, progresia bolii e mai accelerată).

Şi vine o variantă: PEGinterferon beta-1a. Nu trebuie făcut săptămânal, ci o dată la două săptămâni. 36 înţepături pe an. Numai gândindu-ne la deşeurile rezultate, e mai bine. Iar pacienţii nu mai pot avea scuze că „se înţeapă prea des”. Nu e o moleculă nou-nouţă, necunoscută, poate daunătoare pe termen lung; e o moleculă cunoscută, „sigură”, modificată pentru a fi injectată mai rar.

De-abia a fost lansat pe piaţă, iar în Marea Britanie se aşteaptă decontarea ei de către sistemul lor de sănătate.

Când va veni în România? (Medicamentul e aprobat, însă nu şi decontat – nu e importat)

Păi, la cum merg lucrurile, luna viitoare... 

PS: tratamentul „inovativ” pentru HepC e pe piaţa europeană de 3 ani de zile. România nici acum n-a negociat achiziţionarea tratamentului, pe care intenţionează să-l dea doar celor mai grav bolnavi pacienţi, cei care s-ar putea să moară din cauza altor afecţiuni – şi când se va întâmpla asta, vor decreta că tratamentul nu este sigur.

AUTO-IMUN

Exemple de afecţiuni autoimune:

Deci, bolile autoimune sunt foarte variate (ca tipurile de celule care ne protejează de invadatori şi anticorpii pe care organismul îi tot produce).

Practic, cu sistemul imunitar se întâmplă ceva, şi leucocitele (în principal, limfocitele) nu mai recunosc celulele proprii, pe care le atacă pentru a le omorî (ca pe orice alt intrus).

În funcţie de celulele pe care le atacă, simptomele diferă, şi la fel şi boala.

Majoritatea denumirilor acestor boli sunt date de simptome (diabet = poliurie, urinare excesivă; psoriasis = a avea mâncărimi), de leziuni (scleroza multiplă) sau de inflamaţia produsă (artrita reumatoidă, tiroidita, leuconevraxita, vasculita), pentru că nu se cunoaşte cauza exactă (cum ar fi la hepatita virală, stafilococia, candidoza, herpesul).

Dovadă că sistemul imunitar se îmbolnăveşte de timpuriu e că majoritatea acestor boli se observă la tineri. Rapiditatea cu care partea bolnavă din sistemul imun acţionează dictează vârsta la care apar simptomele. Desigur, există oameni care compensează distrugerile produse de sistemul imun până la vârsta adultă, şi „îi fac faţă” cu brio.

De aceea există persoane care fac diabet insulino-dependent tip 1 (pentru că anticorpii le-au ucis celulele care produceau insulina) la vârsta de 40 ani, de exemplu.

Sistemul imun circulă, prin sânge, în tot organismul.

Sângele e viaţă.

Sistemul imun rebel (autoimun) poate oricând să îşi crească spectrul de „acţiune”, şi să atace şi alte structuri.

Ex: unii diabetici au anticorpi anti-tireoperoxidazici (tiroidita Hashimoto), alţii anticorpi anti-transglutaminazici (boală celiacă), alţii anticorpi anti-21-hidroxilazici (boala Addison autoimună), alţii au două dintre acestea, iar alţii au ghinionul să le aibă pe toate trei, plus diabetul. 

La pacienţii cu vitiligo, altă boală cu cauze parţial autoimune, s-au observat anticorpi anti-tireoperoxidazici (tiroidită Hashimoto), anti-tireglobulinici (tiroidită Hashimoto, boala Graves), anticorpi anti-nucleari (ANA, lupus eritematos sistemic) şi anticorpi anti-celule parietale gastrice (se asociază cu mai multe boli, dintre care şi gastrita atrofică).

Boli asociate cu creşterea incidenţei tiroiditei autoimune: alopecia areata, hepatita autoimună, boala celiacă, miastenia gravis, artrita reumatoidă, sclerodermia, lupusul eritematos sistemic, vitiligo. 

Diagramă care arată suprapunerea markerilor genetici de diabet zaharat tip 1, artrită reumatoidă, boală celiacă şi scleroză multiplă

Viaţa este unică. Nu există fiinţă identică, exceptând virusurile, care sunt la limita dintre viu şi neviu. În rest, bacteriile evoluează de la o generaţie la alta şi capătă rezistenţă la antibiotice (virusurile se adaptează ceva mai greu la antivirale).

Cu fiecare generaţie, plantele şi animalele se adaptează mai bine mediului în care trăiesc. Toate animalele caută să asigure, de fapt, supravieţuirea speciei.

Deci nu toţi oamenii al căror sistem imun o ia pe calea autoimună vor suferi din cauza asta. Unii vor rămâne „clinic sănătoşi” toată viaţa. Alţii vor avea momente grele. Alţii vor fi loviţi brutal de o gamă mare de autoimune.

Nu trebuie să o luăm razna şi să devenim ipohondri, să considerăm că e de datoria noastră să avem toate bolile din nomenclatorul de boli autoimune.

Dar trebuie să fim conştienţi că existenţa unei boli autoimune NU ne scuteşte de alte boli autoimune, care pot apărea mai târziu în viaţă.

VAI, AI SCLEROZĂ MULTIPLĂ? NU E ATÂT DE GRAV, DOAR ŢI SE STRICĂ MIELINA!

Atrofia cerebrală este o diminuare ireversibilă a volumului parenchimatos al creierului, însoţită de reducerea capacităţii intelectuale, până când se ajunge la instalarea unei demenţe totale.

Există o atrofie cerebrală care apare o dată cu înaintarea în vârstă a persoanei, dar cea mai importantă atrofie cerebrală este aceea care apare în unele boli degenerative ale creierului.

Simptome:

• demenţă (disfuncţie progresivă intelectuală sau de memorie, ce afectează abilităţile de lucru sau socializare);
• crize, atacuri (variate: dezorientări, mişcări anormale repetitive, pierderea cunoştinţei, convulsii).
• afazie (pierdere totală sau parțială a facultății de a vorbi și de a înțelege limbajul articulat).

Diagnosticul se pune cu ajutorul tomografului computerizat (CT) şi a rezonanţei magnetice nucleare (RMN).

Nu există un medicament specific pentru reversibilitatea atrofiei cerebrale, însă se studiate unele medicamente neurotrofice ce ar putea opri moartea neuronului.

DECI CE SE ÎNTAMPLĂ ACOLO? PATOGENEZA

Sistemul imun supărat pe creier face ravagii aleatorii în SNC.

Celulele imunitare atacă celulele producătoare de mielină pentru a le distruge. Cum mielina nu poate exista liberă între axoni, şi ea este eliminată.

Deoarece organismul nu suportă prezenţa unor lacune în organe, umple la repezează spaţiile goale cu cel mai uşor de fabricat material – ţesut cicatricial (scleroze).

Mai ţii minte cum ai dobândit cicatricea aia din genunchi? Ai căzut rău de tot de pe bicicletă sau cu rolele.

Sau cum tăietura pe care chirurgul a făcut-o când te-ai operat şi încă se vede sub forma unei linii albe? 

Ştii cum doctorul i-a spus rudei tale cu hepatită C sau B că face ciroză (fibroză)? Virusurile omoară celulele nobile, şi în locul lor apare acest ţesut sclerozant.  

Pe măsură ce sistemul imun atacă noi porţiuni ale sistemului nevos central, apar din ce în ce mai multe leziuni sclerozate, fiecare cu manifestarea sa specifică. Câteodată, acest atac vizează porţiuni care fac legături importante. Alteori, chiar dacă axonii sunt degradaţi, cei din jur reuşesc să preia din sarcini.

Din acest motiv, nimeni nu poate prevedea o anumită evoluţie, si nici ceea ce simte bolnavul.