Cu cât un stat este mai bogat interesat de populaţia care ii dă bani prin taxe şi impozite, cu
atât îşi permite să susţină un sistem de sănătate ce se axează şi pe prevenţie,
dar şi pe tratament precoce.
Adică, pentru a-şi menţine populaţia sănătoasă, activă şi cu putere de muncă, investeşte în
tehnici de diagnostic (multe aparate de RMN, CT, tehnici de genetică),
încurajează poporul să se caute de boli de la primele semne, ca să îi trateze
cât mai repede. Astfel, ei economisesc pe termen lung. Pentru ca viaţa unui
bolnav nu se termină în momentul diagnosticării.
Este lesne de înţeles de ce statele cu economii şubrede, în care viitorul
nu înseamnă decât următoarele 6 luni, nu pot să se organizeze pentru a face
achiziţii de aparatură, dar nici nu susţin şi nici nu încurajează populaţia să rămână
activă.
Aparatura este scumpă, cursurile pe care radiologii trebuie să le facă
pentru a învăţa să lucreze cu ele sunt scumpe, întreţinerea aparatelor e
scumpă, iar diagnosticul de SM se bazează acum mai ales pe RMN.
De aceea, într-o ţară meschină, care nu poate să asigure investigaţiile pe
care doctorii le consideră necesare, diagnosticarea va fi redusă.
Cine va fi bănuit că e bolnav? Cel care se plânge de simptome. Cine va fi diagnosticat? Cel care îşi
poate plăti investigaţia RMN şi moleculară. Restul bolnavilor vor da din umeri şi
se vor întoarce acasă.
În final, numărul celor care îşi permit o investigaţie completă pentru
diagnosticare va fi mic spre deosebire de pacienţii din statele cu strategii de
sănătate şi viziune pe termen lung.
Sigur, multe ţări sărace, cu venituri similare României, se mândresc cu
prevalenţa redusă a SM, dar putem să ne bazăm pe statisticile lor, când
cetăţenii lor nu îşi permit să achite un RMN sau o determinare moleculară? Când
medicii din ţările respective nu acceptă că ai avut boala decât după ce văd
leziunile la autopsie?
Nu cumva raportările ţărilor cu sisteme de sănătate bine puse la punct,
întâmplător dinspre polul nord, sunt demne de luat în seamă?