După ce-şi descriu simptomele, acceptă să petreacă o oră
în tubul aparatului de RMN, îşi asumă posibilitatea de a avea reacţii adverse
la substanţa de contrast, şi se întorc, de
regulă, cu interpretarea de leziuni demielinizante.
Pentru că SM nu e cel mai grav diagnotic pe care o
persoană cu simtomatologie nervoasă îl poate primi, trebuie eliminate alte
cauze, prin analizarea lichidului cefalorahidian (LCR), recoltat prin puncţie
lombară.
Din fericire, criteriile McDonald 2010 (revizuite),
ajută mult specialiştii în diagnosticarea bolii, mai ales puţinii neurologi cu
competenţe în SM din România.
Chiar şi aşa, nivelul slab de educaţie şi accesul dificil
la neurologi, plus stigmatul ataşat oricărei persoane care „se caută la neuro”,
face ca oamenii (tinerii) să evite consultul doar din ruşine. Până când ajung
să fie diagnosticaţi pentru că nu mai suportă ei înşişi traiul cu dizabilităţile,
răul e făcut şi bătut în cicatrici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu